E vestit in Cotu si in imprejurimi: Dumitru Ciuraru, zis Hariton, cel mai mare tigan impletitor de rachita din câti s-au vazut si s-au cunoscut vreodata!
Impleteste de când se stie. Nascut intr-o familie de rachitari, rachita a fost primul obiect pe care Hariton l-a vazut când a facut ochi. Si ca orice puradel din neamul de la Cotu, pe lânga rachita s-a jucat si a crescut. A impletit prima data pe la 12 ani. „O târna pentru porumb“, isi aminteste. Dup-aia n-a mai lasat nuielele din mâna: ii placea meseria, iar cu indemânarea de-o primise la nastere, era de departe cel mai priceput din sat. Câtiva ani de scoala l-au trimis direct la Ocolul Silvic de la Oravita.
„25 de ani am lucrat numai pentru export. Eram cel mai bun de pe sectie, eram maistru!“, se lauda Hariton, impletind de zor rachita. „Aveam rachita nobila atunci, buna pentru mobila, pentru scaune, fotolii, mese, rezistenta. Tot ce lucram intra la expozitii sau pleca in trenuri in strainatate… Ehee, ce lucram eu era lucru rar, de valoare!“.
In 1994, când s-a desfiintat ocolul silvic, Hariton s-a intors la Cotu. Vârsta – peste 50 de ani – nu era o reclama prea buna pentru timpurile noi care venisera in tara. Si parca nici rachita nu se mai cauta asa de mult. A ramas deci acasa, incercând sa-si omoare vremea cu cosuri ieftine, pe care sa le vânda lunea in târgul de saptamâna. Niciodata nu uita insa sa se opreasca, in drumurile lui la Craiova si la vechile cunostinte: floraresele din centru. Din fericire, nimeni nu uitase priceperea lui Hariton. Asa ca in scurt timp a inceput sa primeasca si ceva comenzi: ba un cos de cununie, ba unul de rufe, ba o masuta. Incet, dar sigur, vestitul Hariton revenea pe piata!
Rabdarea, cheia succesului
Lucreaza opt ore pe zi, de parca ar semna condica. „Nu am prea multe comenzi: 20 – 30 de cosuri de cununie la saptamâna si ceva mobilier. Nu e mult, dar nici rau“, zice tiganul, zâmbind in intunericul atelierului de la Cotu.
„Ora si cosu’, asa merge treaba. Când nu am timp, ma mai ajuta nurorile si nepotii astia mici, de-i invat meserie. Dupa ce termin comanda, ma apuc de altele, in plus. Oricum, tot ce fac se vinde ca pâinea calda!“.
De materie prima nu duce lipsa Hariton, oricâte comenzi ar avea. Rachita creste destula pe balta de lânga sat. E drept ca nu e atât de rezistenta ca aceea pentru export si nici la fel de frumoasa, dar la cât de ieftin vinde el…
„Rachita nobila se cultiva, se ingrijeste, se sapa ca porumbul si e 2.000 de lei kilogramul – prea scumpa pentru afacerea mea mica! Asa ca lucrez cu asta salbatica – e mai alba si mai subtirica, dar tot lucru frumos scot din ea. Si nu ma costa nimic: o culeg, o curat, o pun la uscat si gata, e gratis, numai buna de facut cosuri“, spune Hariton, sucind nuiaua pe dupa degete.
Are 64 de ani, dar nu-i simte. „Rabdarea, asta e secretul acestei meserii. Bine, iti mai trebuie si niste ochi buni si degete bune… Dar pe astea le reglezi pe parcurs“, apreciaza rachitarul, punând cosul terminat deoparte. Fara odihna, apuca alt manunchi de nuiele pe care sa le impleteasca.
